Un post despre atitudine
M-am hotarat sa scriu o postare lunga, pentru ca de prea multe ori vad frica, incertitudine, nereusita, cadere in jurul meu. Inclusiv pe acest site. Si nu cred ca e in regula. Si pentru ca nu e obligatoriu sa fie asa.
As vrea prin urmare, sa scriu aici cate ceva, ca unor prieteni, despre ceea ce numim atitudine, in drumul catre succes in viata. Va scriu aceste lucruri din perspectiva unui om care chiar a reusit. Sunt cativa ani de zile de cand am devenit un om fericit, si voi fi asa toata viata. Din anumite motive care depasesc cadrul acestei postari, stiu cu certitudine, ca asa va fi.
De fapt, am reusit in tot ceea ce mi-am propus ca si tanar, si inca lucruri pe care nu mi-as fi imaginat ca le voi obtine vreodata. Am dobandit aceste lucruri, fiind in floarea varstei. Acum, la peste 40 de ani, consider ca am o viata minunata, fericita, fara limite. Orice imi doresc, pot realiza. Si a venit vremea sa privesc putin retrospectiv.
Nu sunt lucruri noi, sau unice. Sunt lucruri pe care le veti mai intalni si din nenumarate alte surse. Voi povesti insa totul dintr-o experienta personala, pentru care imi cer scuze dinainte. Nu pentru recunoastere. Nu ca o lauda. Nu ca sa demonstrez ceva aici, in ce ma priveste. Stiu bine cat valorez, si nu ma consider superior, ci doar un elev care si-a facut cat a putut temele, si si-a zdrelit coatele pe banca, gresind in ani, la fel de mult cat si ceilalti. Mai bine zis, pentru a arata ca se poate si altfel. Mai bine zis, ca se poate. Celor care inca pun mainile la ochi. Iar asta, e un lucru pe care atat de des il consideram imposibil. Din cauza ca atata vreme, aproape permanent, ceilalti ne repeta acest lucru: ca nu se poate, ca e greu, ca nu suntem in stare, ca traim intr-o tara prea saraca, ca e criza, ca nu ne lasa guvernul, ca asa spun statisticile, specialistii etc.
Cand eram mic, la un moment dat, ca si multi alti copii, vroiam sa ma fac astronaut. Dupa ceva timp, mi-am dat seama ca nu prea are cum sa iasa. Traiam in Romania, in comunism, nu erau astronauti la noi. Prunariu nu aparuse inca. Mi-am dat seama dupa ceva timp, ca probabil nu voi fi astronaut in aceasta viata.
Dupa aceea, m-am gandit sa ma fac pensionar. Aveam niste vecini pensionari pe la care mai treceam in vizita. Erau doi oameni veseli, isi traiau viata din plin si mi s-a parut grozav ca pot sa stea acasa si le vine pensia. Dupa ceva vreme, am inteles cum e cu pensia... si mi-am zis, nu e bine. Trebuie sa ma gandesc la altceva.
Dupa aceea... nu stiu cum mi-a venit ideea. Cert este ca ma uitam la televizor, probabil am vazut ceva filme. Si m-am hotarat sa devin om de afaceri. Anii au trecut si n-au facut decat sa imi intareasca dorinta. Urmaream filmele precum Dallas, intr-o suflare, si visam cu ochii deschisi. Nu era numai mirajul banilor, ci si acela al posibilitatilor, al accesarii unei lumi mai bune, al sigurantei, al scaparii de saracie. Parintii mei erau simpli muncitori, saraci. Nu am avut cele mai bune conditii.
Eram in liceu, si continuam sa visez sa fac afaceri. Si traiam in comunism, nu exista asa ceva. M-am gandit de nenumarate ori sa fug din tara, sa ma duc in vest, si sa imi incep afacerile. Nu am fugit, pentru ca asta ar fi insemnat condamnarea pentru familia mea, ramasa in urma, ii asteptau repercusiuni grave.
Dupa revolutie, imediat dupa ce am terminat armata, m-am dus glont la Bucuresti si am infiintat una din primele firme din Romania. Era o varza totala, nimeni nu stia unde trebuie sa ajungi si ce sa faci ca sa infiintezi o firma. Nu exista internet pe atunci.
Cu chiu cu vai am infiintat acea firma. A fost faliment total. Nu am recuperat nimic din ceea ce am investit, eu si cu un partener, din banii stransi cu greu din economii personale.
Dupa cativa ani, timp in care am muncit ca oricare alt angajat, am infiintat a doua firma. A fost faliment total si aceasta. Pe urma am cautat sa lucrez ca independent, si sa-mi iau si un colaborator, facand servicii IT. Faliment din nou. Ajunsesem aproape de 30 de ani si eram sarac lipit in continuare. Pe parcursul vietii, am continuat sa merg din faliment in faliment si sa nu incetez niciodata sa consider ca da, sunt un om de afaceri. Chiar daca nu aveam o letcaie in buzunar. Si stiam ca nu am inca abilitatile necesare.
Atunci insa, aproape de 30, am avut o revelatie, si mi-am dat seama ca trebuie sa imi urmez visul cu o alta forta. M-am hotarat sa ma duc la Bucuresti, si sa ma apuc de afaceri. Nu stiam cum, nu stiam cu ce, cert este ca eu ma duceam sa ridic pe picioare o companie mare, eventual candva o corporatie. Daca ar fi stiut cei din jur ce vroiam eu sa fac, ar fi ras, pardon de expresie, si cu fundul.
De fapt au ras destul. Am plecat la Bucuresti fara niciun plan, fara nimic aranjat, fara job, fara firma, fara nicio rezerva, doar cu banii de drum si de prima chirie. Mi-am zis, tot ce am sunt mainile si capul asta, si vointa cat cuprinde. Cumva, ma voi descurca. Acasa, cunoscutii au facut pariu in cat timp ma voi intoarce cu coada intre picioare. Mi s-a dat maxim o luna doua. Nu m-am intors niciodata inapoi.
In prima iarna, imi aduc aminte de un detaliu care poate parea stupid. Am cumparat la un moment dat un sac de cartofi de la un tigan. Acel sac de cartofi m-a salvat peste iarna... Pentru ca asta am mancat toata iarna, dimineata, la pranz si seara. Nu aveam bani. Aveam doar o sticla de ulei. Prietena mea de atunci, care era studenta, imi aducea cate un leu din banii cu care mergea la facultate, din care imi luam cate o paine.
Nu e o poveste unicat, ci una comuna. Este povestea de ieri, de astazi, de maine poate, a multora din noi, nu neaparat lipsiti de inteligenta sau capacitati de a realiza ceva. Este povestea mea, si a voastra. A celor care nu au crescut in puf, din familii sarace, uneori dezorganizate, cu toate repercusiunile copilariei nefericite asupra vietii de om matur. Cunosc si acum oameni capabili, unii sclipitori la baza, care insa au esec dupa esec. Care inca nu au reusit. Si depinde de ei daca vor reusi sau nu. Intre reusita si cadere, diferenta o face, de cele mai multe ori, un simplu gand. Si acceptarea evolutiei personale, la vremea ei, iar asta, in esenta, este o alta fateta a vointei.
Revenind la poveste: Am muncit tot ce am gasit. Si pe un leu, si pe cinci, si pe mai multi cand am prins. Dupa un an, am reusit sa infiintez acea firma pe care o visam, intr-un sediu micut, inchiriat pe bani putini. 12 ani mai tarziu, timp in care am inceput mai multe activitati si am dat faliment de nenumarate ori, in care nu am avut decat leul pus langa alt leu, si pierdut si acela adeseori, nu mai traiesc cu teama ca voi fi mai fi sarac vreodata. Chiar daca as pierde tot ceea ce am acum, in 6 luni ridic la loc o alta afacere, in camp deschis. Si am posibilitatea de a realiza asta, in Romania sau in oricare alt colt al lumii, pentru ca lumea imi este deschisa acum. Pentru ca exista ceva ce nu-mi poate lua nimeni, vointa nestramutata, si ceea ce am in cap. Pentru ca ceea ce face diferenta intre o afacere de succes si una de faliment, nu sunt doar capitalul, relatiile si abilitatile celui ce o intemeiaza, ci mai ales atitudinea, si creativitatea. Si refuzul de a se da batut. Te da cineva afara pe usa? Intra pe fereastra.
Nu-i mai credeti pe cei care va spun ca nu puteti. Indiferent care ar fi motivul. Imi aduc aminte si de un prieten din acea perioada. Ca si mine, nu avea niciun ban. Ani de zile a batut efectiv din usa in usa sa vanda cate ceva, sa puna leu pe leu. In cele din urma si-a facut sediu, si-a luat masina, apartament, s-a casatorit, are copii, are o afacere mica dar prospera din care traieste si astazi, si recunoasterea celor din jur. Din punctul meu de vedere, este un om de afaceri. Un om care a reusit. Chiar daca nu are milionul de euro in cont, si masina lui este una obisnuita.
Banii, astazi, nu ma mai motiveaza. Din momentul in care ai suficienti, banii devin lux. Destinatia principala a banilor este totusi cu totul alta, traiul de zi cu zi si siguranta personala. Fiecare cum considera totusi. Din punctul meu de vedere, luxul este pentru oamenii care inca nu au descoperit esenta. Banii insa sunt importanti pentru oportunitatile pe care le deschid, contribuie la succes, si pot schimba viata oamenilor in bine. Sunt o resursa nelimitata, care se poate multiplica la infinit prin simpla circulatie. Insa ceea ce ma motiveaza astazi, sunt oamenii, si creatia. Sunt destui oameni care depind de mine, si carora le-am schimbat viata in bine. Sunt locuri de munca pe care le-am creat si le voi crea, si pot imbunatati mereu situatia celor care lucreaza si a familiilor lor. Pot avea idei, chiar nastrusnice, si le pot incerca imediat. Oamenii ma iubesc, si sunt incantati cand le sunt prin preajma (si nu e vorba de interes). Am invatat sa comunic, fara teama. Ce poate fi mai minunat decat atat.
Incetati sa mai considerati ca nu puteti. A, si inca un lucru: Ori de cate ori un prieten e la greu, si macinat de indoiala, spuneti-i ca POATE. Uneori, acel lucru simplu ii poate schimba viata. Eu inca port recunostinta cuiva, care in cel mai mare moment de indoiala din viata mea, mi-a reamintit, simplu, ca pot. Si asta m-a salvat.
Daca aveti propriul exemplu de succes, nu ezitati sa-l postati, sa-l faceti cunoscut. Sunt prea putini cei care vorbesc despre asta, si e o lupta inegala in a schimba atitudinea de invins, in jurul nostru.
Adaugat ulterior: Napoleon a fost un imigrant sarac italian, si totusi a devenit imparatul Frantei si al Europei. Nenumarati conducatori au fost de origine simpla si saraci, lipsiti de orice posibilitati in afara de propriile calitati si de vointa. Steve Jobs a creat Apple, fara sa fi facut macar facultatea. Chair si Google a fost creat intr-un garaj. Cu ani in urma, un copil indisciplinat a fost dat afara din scoala. Ulterior s-a angajat ca functionar marunt pe un post de rutina, facand o munca pe care o detesta. In anii cat a lucrat acolo, a pus la punct o teorie care urma sa schimbe lumea. Acel copil se numea Einstein. Si tot ceea ce traim astazi, si ce vom realiza in viitor, are la baza o portiune din geniul acestui om, aparent fara posibilitati.
Răspunde cu citat
Postat în original de emm
